Călător în țara altora
Cum sa [nu] te ratacesti în Beijing.
[Povești din tren]
În ziua de azi, cu toată globalizarea și tehnologizarea, a te rătăci într-un oraș civilizat e mai mult prostie decât ghinion, dar na, se mai întâmplă.
Zic eu că tot fiind 33 de grade la umbră și umiditatea de 100% o vizită de culturalizare la un templu budist pentru a-mi regăsi armonia interioară, urmată de o sesiune de pozat cu urșii panda la Zoo Beijing pentru armonia exterioara, nu ar strica. Consult mai ceva ca un neurochirurg harta cu metroul și purced la drum. Toate bune si frumoase, doar că în metou constat că singurele lucruri pe care le-am luat cu mine sunt rucsacul, aparatul foto, o sticlă de apă pe jumate goală și pe trei sferturi fiartă, 100 de yuani și 50 de dolari. Harta și cardul lăsate la hotel. Minunat.
Hai că nu e așa rău, am traversat eu Siberia, îmi zic. Știam costurile de intrare, știam și statiile…să merg înainte, deci. Toate bune și frumoase până când am constatat că am încurcat liniile de metrou. Noroc că ambele duceam aproximativ în același loc. Aproximativ. În China aproximativul cam costă.
Deștept fiind, ies la altă stație cu gândul să merg puțin înapoi până la templu. Ce e limba chineză? Un fleac!
Când ies mă ia cu amețeală, și de la că căldură și de la peisaj. Cam un milion de oameni pe metru pătrat care chițăiau încontinuu. Merg ce merg, cam vreo 15 minute si constat că am uitat să mă întorc la metrou. Continua chițăială a omului galben îmi bolcase darul orientării. Aia e. Hai să întreb un băștinaș.
„Excuse me! Do you speak english?”
Hai,mă, ce dracu’, ne iei la misto?
Găsesc un polițist. În Beijing, polițiștii îi găsești peste tot. Chiar peste tot. Foarte ușor dai de ei. Polițistul în cauză la fel de lemn la limbi străine, dar totuși destul de amabil. Îi zic că vreau să ajung la templul Yonghegong. Nu înțelege. Fac ca maimuța încercând să imit un călugăr. Nimic. Îi zic: “Lama! Tibet!” Atunci chinezul isi îngustează ochii și începe să chițăie. Aha… deci cartea cu Tibet este total necâștigătoare… Il salut rapid și o tund și mai rapid.
Ajung într-un cartier dubios plin cu cotețe și tarabe unde lumea mânca en-gros diverse furaje. Toti mă îmbiau să le gust delicatesele. De mirosit mirosea ca într-un complex de pui in care jumătate muriseră și jumătate se căcaseră pe ei. Merg așa in zig-zag pe strada aia doar, doar voi da de aer. Nu ma mai interesa că nu știu pe unde sunt. În cele din urmă ajung la un parc. După mirosul ăla, cei trei copaci asa mi-au apărut, ca un parc. Stau un pic și cuget. Să mai intreb niste oameni, îmi zic.
Dau de o chinezoaică cu vârsta aproximativă între 15 si 40 de ani și o întreb de templu, de zoo, de Mao, de toate alea. Nimic. Stia doar un singur cuvânt. “OK!”. Pâna la urmă își scoate smartphone-ul. “Gata! Sunt salvat”. Draci, chinezoaica mă ia de gât să își facă un selfie cu mine. Whaarrrr….
Plec mai departe, dar cu un selfie la activ. Cam 40 de minute duse. Nu mai îmi arde nici de templu, nici zoo, nici de panda…vreau la hotel. Cea mai simplă metodă – să iau un taxi.
Zis și făcut.
Chinezu’ taximetristu’, altă specie decât borfașii ăștia de București. Spălat, cu mașină curată, cu aer condiționat. Belșug. Îi zic din prima, hotel Novotel. Râde, zice ceva în chineză și pornește. În China regulile de ciculație sunt cam ca pe la noi, doar ca muuult mai puține. Merg ce merg, văd că aparatul tot băga yuani. Cinstit, dar băga.Știam că am mers destul de mult cu metroul. Cand am ajuns pe la 60 încep să îl întreb de bănet, daca vrea dolari. Nu înțelege, îi arăt hârtiile.
Mi-a făcut un semn la gât cum că dacă ia dolari îl taie Mao. Fie. Îi zic brusc: STOP!. Chinezul se uită la mine, rânjește larg și îmi zice câteva cuvinte mandarine. Deci zero-zero la comunicare.
Totuși nu mă dau bătut și îmi zic că poate o fi un chinez fermecat și o știi vreo altă limba. Una pe care să o înteleg și eu, poate chiar latina, dracu’ știe?
“Gospodin? Gavarit pa ruski?” “Sprichst du Deutsch? – aici cred ca am exagerat un pic”. Nimic. Chinezul blană.
Atunci zic să lucrez cu ce am la îndemana: cu cele două cuvinte pe care le știu în chineză „Ni-ha” si “Și-șii” plus o gama variată de semne. In cele din urmă omul înțelege. Novotel. Il repetă ca posedat de vreo 20 de ori și în cinci minute sunt la hotel. Novotel, adevărat, dar alt Novotel.
Măi fratele meu galben, ti-am zis că Novotel Xin Quiao. Nu ăsta. Chinezul dă din cap și din mână parcă zicând “Păi ce? Asta nu îți vine bine?”
Deja mă gândeam că sunt prin vreo suburbie pe la mama dracu și îmi făceam socoteala cam cat se mai dă ficatul sau rinichiul de european pe piața chinezescă. Plin de draci cobor, îi platesc si intru în hotel.
“Hi, can you tell me where is Novotel Xin Quiao?”
“Hello, seor! This is hotel Novotel” im zice o chinezoaică preadolescentină, judecând după câte coșuri de trei puncte avea pe față.
Să mori tu, crezi că nu știu să citesc caracterele latine?
“Novotel Xin Quiao! Where is it?!!”
“Oaaa, aaaa, uaaaa…. Xin Quiao! yes, yes” – Yoda, frate! Roboțelul P2 din Războiul Stelelor – varianta chinezească. “15 minutes by taxi”
“ Nu ,nu, lasă taxiul, zi așa pe două picioare cât fac …că am rămas fără yuani”
“Uaaa, aaa…hihi. Still 20 minutes, sir”
“Where to?”
Scoate o hartă și îmi arată. Așa trăiț-ar familia! Pe harta cam vreo 4 străzi. Hai că nu e mortal. Bag un “shi-shii” din toată inima și cu toți dinții si o iau din loc.
Si merg, si merg, și tot merg … Mă mai holbez la hartă încă odată și atunci imi pică fisa și imi cade cerul în cap. Alea de pe hartă nu erau străzi, erau bulevardele principale.
Totuși nu disper, mă gândesc că mica chinezoaică o fi fost rudă cu Usain Bolt. Nu mai am nici apă, nu sunt nici magazine, doar înfinite clădiri de birouri. O iau mai pe la umbră, transpir de vreo 200 de ori pe minut. Am impresia că fac un duș pe dos. Încep să înjur chinezoaica. Mă abordează un cuplu de chinezi mai in vârstă, să fac o poză cu ei. Nu mai era nimeni pe stradă. Hai să ne facem un selfie frații mei si să mă lasați în pace. Chinezii nu mai puteau de bucurie, eu nu mai puteam de sete.
În cele din urmă cam după vreo doua ore de bălăurit ajung la hotel. Ca o rachetă ma înfig în barul din dotare. Cer o bere. Chelnerița vine cu una ridicolă de 330 ml. Din păcate la bere e de prost gust să zici ca la vodcă: una dublă. Între timp, îmi aduce și îmi înmânează cu o precizie matematică meniul. Cu o precizie la fel de matematică, brusc, nu îmi mai era sete. Bericica aia costa 45 de yuani. Cam 8 euro.
Până la urmă am supraviețuit.
Să nu vă rătăciti în Beijing. 🙂
P.S. Tot m-am încordat și am ajuns la templu.
