Vinland

România a avut multe poveşti frumoase. Multe au rămas în paginile de istorie, câteva continuă şi astăzi prin grija urmaşilor, dar cele mai multe se năruie sub ochii noştri.

Astăzi zic să vă scriu despre o poveste frumoasă,  cum numai în perioada României regale ar fi putut exista, și în cele din urmă tristă ca o frescă a României zilelor noastre.

Vă voi povesti despre familia Perticari și conacul lor de la Izvoru

© razvypitesti/Panoramio / În imagine casa de oaspeți pe vremea când mai era întreagă

 

Familiile Davila și Perticari

Cu toţii aţi auzit de Carol Davila. Un italian venit pe la noi, care, cu concursul evenimentelor epocii, a rămas în memoria noastră ca întemeietorul sistemului sanitar Românesc. Erou al Războiului de Independenţă, un apropiat al regelui Carol I, Carol Davila a fost un Raed Arafat al vremii sale. Pe la 1861, Davila se căsătoreşte cu Ana Racoviţă, o descendentă a familiei Goleştilor, intrând, astfel, oficial, în aristocraţia pământeană.  Patru ani mai târziu, vedea lumina zilei Elena Davila – una dintre cele mai elegante şi puternice  figuri feminine ale începutului de secol XX  de pe la noi.

În acelaşi timp cu evenimentele descrise mai sus, în câmpia înaltă a Piteştilor, la Izvoru, o mare familie boierească îşi ducea traiul conservator, nu fără legături cu lumea bucureşteană. Perticarii. Până pe la 1850, a fost una dintre multele familii de boieri mici de câmpie care au profitat din plin de urmările păcii de la Adrianopol.  În 1851 se năştea un tânăr Perticar ce va intra în istorie. Ion Perticari sau Jean.  Acesta îmbrăţişează cariera militară şi avansează consecvent grad cu grad astfel  că pe la 1877 îl găsim locotenent de artilerie care, în timpul războiului de independenţă,  a scufundat,  cu bateria sa “Elisabeta”, monitorul turcesc “Podgoriţa”, iar până în 1885 aghiotant al regelui Carol I.  De ce nu a mai fost Jean aghiotant? E o poveste interesantă, dar vă voi spune-0 la un pahar de vin. 🙂

Ei, pe la 1887, Jean şi Elena, se căsătoresc. Amândoi de familii foarte bune, amândoi foarte apropiaţi de casa regală. La vremea asta, Elena era deja orfană de ambii părinţi.

 

Cum s-a construit conacul?

Având o proprietate foarte mare la Izvoru şi fiind prieten bun cu socrul său, Carol Davila,  Jean, împreună cu Elena, hotărăsc să construiască la Izvoru primul spital gratuit  din mediul rural al României.  Domeniul de aici era una dintre destinaţiile favorite ale celor doi şi în curând şi a protipendadei bucureştene în frunte cu familia regală.

În 1902, Jean îşi dă demisia din funcţia de comandant al Arsenalului Armatei şi, împreună cu Elena,  se retrage la Izvoru.  Pe la 1905 începea construcţia celui mai frumos conac din partea asta a României – Conacul Perticari.

Aproape de şosea, în mijlocul unui domeniu de peste 25 de hectare,  o bijuterie de arhitectură germană domina valea Teleormanului. Cu intenese legături cu lumea germanică prin intrmediul familiei regale,  Jean şi Elena au ales ca în mijlocului unui parc-pădure de stejari, să construiască un castel, sau un conac de mari dimensiuni, cu trei etaje, un salon uriaş, cabinete şi  dormitoare la etaj.  În partea dreaptă a conacului, de dimensiuni mai mici, dar chiar mai cochetă decât conacul însuşi, era casa de oaspeţi.

Alb, cu colţuri roşii din cărămidă şi lemnărie exterioară în X după moda germanică, cu o scară dublă laterală la intrare şi o terasă de mari dimensiuni în spate de unde puteai admira iazul şi valea Teleormanului, conacul era o adevărată oază de civilzaţie în mijlocul câmpiei prăfuite.  Uriașul parc a fost realizat de către peisagistul francez E. Redont.

Iată planul parcului (1904):

 

 

Casa de oaspeţi, elegantă, dar mai reţinută în stil, completa de minune ansamblul arhitectonic.

La începutul secolului XX, Jean şi Elena Perticari au fost educatorii viitorului rege Carol al doilea. Aici, la Izvorul, tânărul Carol a fost introdus de către, de acum, bătrânul general Perticari, în arta mânuirii armelor şi de către doamna Elena Perticari în tainele rigorii şi etichetei regale.  Că nu s-a prins de el mai nimic, asta vom constata pe pielea noastră mai târziu. 😀

Jean, nu a avut timp să se bucure de viața tihnită de la Izvoru. În 1916 este chemat din nou să îmbrace haina de general, funcționând în timpul primului război ca ofițer de legătură cu Marele Cartier General Italian. A trăit cât să vadă România Mare și cum românii au ajuns la Budapesta. A murit în 1919.

Elena, așa cum am scris, a devenit în acest timp o figură importantă a scenei aristocratice românești și și-a folosit această poziție în cel mai nobil scop cu putință.  Să își ajute semenii.  Elena a iubit țărani, a iubit și moșia de la Izvoru, astfel că după moartea lui Jean, ușor, ușor a consturit un monument al eroilor, o școală de arte și meserii pentru copiii din localitate, două școli și două grădinițe. În cel de-al doilea război mondial, a adăpostit la Izvoru o sumă de refugiați din Basarabia. Până în 1947.

Izvoru devenise în perioada interbelică un fel de mini stațiune turistică elitistă, la fiecare sfârșit de săptămână făcându-și apariția diverse fețe ale aristocrației noastre. Domeniul, peisajul, infrastructura dar și apropierea de București erau o combinație perfectă pentru un weekend prelungit. Iar Elena, în calitate de gazdă se descurca admirabil de fiecare dată.  Nu de puține ori Ferdinand și Maria, regele și regina noastră, s-au bucurat de ospitalitatea conacului de la Izvoru.

Elena Davila-Perticari, a fost, pe lângă educatoare a tânărului viitor rege Carol al doilea, și domnișoara de onoare a reginei Maria, funcție ce o propulsa în careul de ași feminini ai vremii: Regina Maria, Martha Bibescu, Maria Cantacuzino și Elena Perticari.

Revenind la Izvoru…

 

Prostia şi lăcomia unor băştinaşi

 

Așadar, în perioada interbelică, domeniul de la Izvorul a fost martorul a nenumărate întâmplări vii și fericite. După cel de-al doilea război mondial, vălul sinistru al distrugerii intenționate a lovit și acest colț de țară.  Conacul a fost sediul CAP-ului din comună și mai apoi casă de Copii. Totuși, aceste funcțiuni l-au ferit de o degradare iremediabilă, astfel pe la începutul anilor ’90 atât conacul cât și casa de oaspeți se găseau într-o stare satisfăcătoare.

În ’90, prostia, indolența și lăcomia a distrus în câțiva ani totul. TOTUL.

Cu niște bani obținuți de la francezi pentru restaurarea domeniului, autoritățile locale și-au bătut joc de conac în cel mai josnic mod posibil. Frumoasa arhitectură a fost acoperită cu un strat de beton gri. De sus până jos. Restaurarea se înfăptuise. Grosul banilor intrase în buzunarele hulpave ale unui grup de domni.

Statutul incert al domeniului, reaua voință a autorităților dar și un incendiu intenționat au pecetluit soarta frumosului așezământ.

Focul a fost bomboana de pe colivă. Atât a trebuit. Localnicii, ca niște animale flămânde, s-au năpustit asupra conacului să fure tot ce se putea fura. Podele, ferestre, cărămidă…tot.

 

După 20 ani de chin, domeniul Perticari își trăiește în liniște și uitare ultimele clipe. Nu mai poate fi restaurat…

 

Înainte de a vă  lasa în compania unor imagini triste, care dacă am fi fost în altă țară, cu siguranță nu ar fi existat, țin să ii mulțumesc lui Dan Micuda, care a avut amabilitatea să îmi trimită planul original al domeniului.

 

Intrarea în conac

Interiorul – model 2013

Interiorul – model 2013. Loc de bulăneală și fumat al puștilor din localitate.

 

Conacul – vedere din spate

Ruinele casei de oaspeți

Detaliu arhitectonic pe fosta casă de oaspeți

Valea Teleormanului si o fărâmă din fostul parc în stil franțuzesc, acum terenul de fotbal comunal

 

P.S. Este regretabil că astăzi apar o mulţime de informaţii eronate pe diverse bloguri de weekend care scriu o mulţime de prostii numai din dorinţa de a avea trafic…. :(.

Aș aprecia foarte mult daca cumva intrați în posesia unor imagini cu Perticarii să mi le trimiteți și mie.

 

• conac
• Conacul perticari
• conacul Perticari Izvoru
• Elena Davila
• Izvoru arges
• Jean perticari