Călător în țara mea
Palatul Cantacuzino sau Muzeul George Enescu – București
Bucureștiul are două milioane de locuitori. O mare parte dintre aceștia nu au pus piciorul într-un muzeu din proprie inițiativă decât atunci când în fața muzeului sfârâia un grătar cu mici.
Dar nu-i bai. Poate că îi vom convinge că Bucureștiul mai are și alte muzee în afară de AFI Palace.
Astăzi am zis să scriu despre un muzeu pe lângă care trecem destul de frecvent și pe care, preț de 2-3 secunde, îl admirăm de fiecare dată. Este Palatul Cantacuzino din București.
Acum ceva timp v-am povestit despre Castelul Cantacuzino din Bușteni, iar în introducerea postului am scris un pic și despre genealogia Cantacuzinilor. Deci, acum, vom sări peste această etapă.
De ce și cum s-a construit?
Pe la sfâsitul anuilor 1800 era o adevărată întrecere între familiile puternice din Regat în a avea case somptuoase pe actuala Cale a Victoriei. De la Piața Victoriei până la Dâmbovița și pe stânga și pe drepta putem admira astăzi o mulțime de edificii consturite în acei ani. Doar câteva exemple vă dau: Casa Lenș-Vernescu -1820, Casa Monteoru -1887, Palatul Dacia – 1874 sau Casa Cesianu – 1876(?).
Tot pe vremea aia, prin alte părți ale Bucureștiului apăruseră și palate în adevăratul sens al cuvântului: Suțu, Stirbey, Ghica…și Cantacuzino.
Să nu credeți că “Nababul” locuia cu chirie într-o garsonieră pe Dealul Arsenalului. 🙂 Familia Cantacuzino avea diverse imobile în București, dar unul impozant la șosea nu avea. Pentru că era putred de bogat, Grigore Cantacuzino și-a permis să construiască un palat după toate regulile artei.
La începutul anilor 1900, pe când avea 68 de ani, Grigore G. Cantacuzino i-a încredințat arhitectului Ion D. Berindei misiunea de a-i construi un palat în București care să reflecte statutul familiei Cantacuzino. Nea Berindei era unul dintre cei bine văzuți arhitecți tineri ai momentului. Până la Palatul Cantacuzino nu mai crease multe lucruri, dar după aia…să te ții val de edificii.
Mai târziu, Bernidei a mai fost băgat în ședință de către Nabab – vroia replica Trianonului pe domeniul său de la Florești. Ăsta a fost cu ghinion.
Pentru că se dorea a fi un palat somptuos, demn de marile capitale europene, stilul ales a fost cel al barocului francez cu tușe de rococo dar și elemente de Art Nouveau. Constructia a început în 1901, iar în 1903 era gata. Palatul are 4 niveluri (un subsol înălţat, un parter înalt, somptuos – ca spațiu principal, un etaj ale cărui ferestre sunt impodobite cu balconașe de mici dimensiuni din fier forjat și o mansardă cu ferestre bogat ornamentate. Pe latura stângă mai există o intrare separată. Spatele clădirii este asimetric având suprafețe vitrate de mari dimensiuni, ce acoperă practic toată fațada.
Interioarele au fost pictate de către artisti celebrii ai vremii: Arthur Verona, Nicolae Vermont, Costin Petrescu, iar decorația interioară a fost realizată la Paris de către Casa Krieger. Aici includem vitraliile, tapiseria, candelabrele, lămpile, elemente de feronerie etc.
În spatele palatului, se află casa (pavilionul) ce găzduia personalul castelului. Aceasta are dimensiuni generoase, fiind frumos proportionată accesul făcându-se pe o scară monumentală. Pavilionul a fost construit in 1913-1914 de către Mihai Cantacuzino.
George Enescu si Maruca Cantacuzino au locuit aici pentru aproape doi ani. Cladirea, deși elegantă, oferea condiții destul de modeste.
Aventurile palatului
În 1913, după moartea lui Grigore Gh. Cantacuzino, palatul este moștenit de fiul acestuia Mihail Cantacuzino. Mihail se căsătorise cu celebra Maria Rosetti. Cum la vremea aceea, în înalta societate dâmbovțeană aventurile amoroase erau la ordinea zilei, Mișu Cantacuzino este prins cu mâța’n…pat, de Maruca. Ea îi intoarce serviciul combinându-se cu Nae Ionescu, iar mai târziu cu tânărul George Enescu. În 1928, Mișu moare, iar Maruca Rosetti devine proprietara palatului. Serile culturale, seratele de orice fel, ceaiurile dansante și orice alte cumetrii s-au ținut lanț în perioada interbelică. În 1939 Maruca se marită cu Enescu. Acesta locuia în palat încă din 1937.
Prin 1940, palatul devine sediul Consiuliului de Miniștrii și de aici înainte soarta îi va fi pecetluită. După ce România a căzut amorezată în brațele ursului sovietic, din 1947 până în 1955, aici, a funcționat Institutul de Studii Româno-Sovietice, practic creierul sovietizării României. Timp de doi ani, între 1946 și 1947, ocupanții de drept ai palatului, George si Maruca au fost mutați în clădirea din spate. În 1947 George Enescu se mută la Paris unde moare în 1955. Tot în acel an Maruca donează palatul statului român în scopul de a organiza un muzeu în memoria marelui muzician. Rușii zboară din palat, iar din vara lui 1956 aici va funcționa Muzeul George Enescu.
Muzeul George Enescu
Astăzi, impresia generală este că Palatul Cantacuzino se confundă cu Muzeul George Enescu. Fapt adevărat, însă doar parțial.
Muzeului îi sunt alocate doar încăperile din partea dreaptă a palatului. Trei săli număr. În toate aceste încăperi vom găsi nenumărate documente și artefacte care ilustează viața marelui compozitor. De la tablouri și fotografii, până la partituri și obiecte personale, toate ne poartă către anii în care George Enescu era una dintre primele voci ale muzicii clasice mondiale. Prin aceste câteva camere îl putem însoți pe marele maestru de la concertele susținute la Peleș pentru Regina Maria, până la pupitrele orchestrelor din Philadelphia si New York.
În cele două săli amenajate pentru evenimente se ţin concerte ale unor orchestre de camere, recitaluri de chitară, pian ori vioară. Viaţa culturală curge lin şi frumos.
Starea generală a clădirii, dar și a muzeului, poate fi, cu mare indulgență, caracterizată ca fiind modestă. Ferestrele sunt degradate, elemente de zidărie stau să cadă, în zona din spate, sub scară, în purul stil românesc sunt îngrămădite o mulțime de lucruri…
Totodată, interesant este faptul că pe lângă muzeul ca atare, aici mai functionează cu chirie şi nişte firme cât se poate de private la niste chirii… știu eu..de bun simț? 😀
Direcția în care astăzi se îndreaptă Palatul Cantacuzino este de fapt o potecă deja bătută. Vecinul să, Palatul Stirbey, unul dintre cele mai vechi și mai încărcate de istorie eficifii bucureștene, deși cumpărat de către un om de afaceri, se află într-o stare deplorabilă fiind ornat printre altele și cu o cârciumă jumătate în groapă jumătate în boscheți.
Ca încheiere:
Cu siguranță Palatul de la Florești – Micul Trianon, ar fi trecut în grandoare, rafinament și, de ce nu, opulență tot ceea ce se consturise în România pâna atunci. Din păcate, palatul de la Florești a fost foarte aproape de finalizare dar niciodată terminat, iar astăzi mai avem din el doar o ruină cu o apartenență dubioasă.
De aceea, palatul Cantacuzino din București rămâne cea mai importantă ctitorie civilă a Cantacuzinulor. Prin rafinament si grandoare poate concura și poate fi pus pe aceeași treaptă cu palatele sfârșitului de secol XIX din orice capitală europeană. Doar de noi depinde să punem acest edificiu acolo unde îi este locul.
Hai la vizitat!
Adresă: Calea Victoriei 141
Orar: zilnic de la 10:00 la 18:00 / Luni închis.
Un bilet costă: 6.00 lei / pers ( 1.36 EUR)
Taxa foto: 30.00 lei /pers ( 6.80 EUR)
