Călător în țara mea
Posada – Castele, muzee și povești de dragoste.
Scriu rândurile de mai jos cu scopul precis de a vă face să trageti pe dreapta la km. 113 de pe DN1. Adică la Posada și mai precis la ceea ce astăzi există acolo conform indicatoarelor turistice pe de șosea – Muzeul Cinegetic de la Posada.
Muzeul ăsta poate fi doar mobilul unei ore de neuitat din viața voastră. Ne vom ocupa mai pe îndelete de el mai jos. Dar până la muzeu mai este ceva acolo dragii moșului de îți face ca inima să bată mai repede iar mândria de a fi român să înceapă iar să pâlpie după știrile cu țigani cersetori la Londra.
Este Castelul Bibescu
- Castelul Bibescu
Toți burii (bucureștenii) pleacă la munte, la Bucegi, la Diham (adică la mici), la Brașov și așa mai departe. Toți gonim pe șosea de parca am avea Apocalipsa în spate. Trecem cu o superbă nepăsare pe langă minunate monumente făcute de mâna omului sau de mâna naturii. Dacă astea ar fi fost la străini, am da o poală de bani să arucăm o geană pe la ele… dar dacă sunt la noi…dă-le dracu’…hai la mici.
De exemplu, până la Sinaia mai sunt două reședințe princiare de mare poveste – Palatul Trianon din Florești și Castelul Bibescu de la Posada, dar prea puțini dintre noi am mai mers 3 km sau au tras pe dreapta pentru a le admira pentru câteva momente.
Dar să purcedem.
Conform cronicilor, castelul Bibescu a fost construit între 1842 și 1848 de către Gheorghe Bibescu – domnitor al Valahiei din 1 Ianuarie 1843 până în 13 Iunie 1878. Bibescu Vodă, că așa a rămas în popor, a fost un domnitor destul de bun pentru vremurile alea. Școlit la Paris și vechi slujbaș în administrația tării, pe vremea când a fost domnitor a pus accentul pe o mai mare disciplină fiscală dar și pe organizarea armatei. Atât cât s-a putut. Totodată a rămas în istorie că a dizolvat Sfatul Țării după scandalul minelor. Barbu Știrbei, frate-său a fost următorul domnitor (1849-1856). Casa Bibeștilor, a fost puternică, cultivată și inteligentă. Bibescu Vodă a avut un fiu, care s-a orientat spre cariera militară – Gheorghe George Bibescu. Acesta fost un ofițer așa de desăvârșit încât pe la 1887 devine membru de onoare al Academiei de Arme din Paris. În acel an avea un copil în vârstă de 7 ani – Geroge Valentin Bibescu. Acesta are probabil cea mai strânsă legătură cu castelul de la Comarnic. Deși născut la București, G.V. Bibescu își petrece o bună parte din copilărie la Comarnic. Se pare că aici a descoperit dragostea pentru natură, pentru înățimi, pentru zbor dar și pentru aventură netezindu-i astfel calea pentru a deveni unul dintre pionierii aviației dar și ai automobilismului. Este fondatorul A.C.R.-ului dar și al Aeroportului Băneasa. A fost președintele Comitetului Olimpic Român dar și Maestru al Marii Loji Naționale din România. Dar mai mult decât toate astea a fost soțul Marthei Lahovary.
- George Valentin Bibescu
Tot în acea perioadă o altă familie se ridica – Familia Lahovary (voi spune altă data istoria ei). Mai precis trei frați care au rămas în conștiința neamlui prin ceea ce au făcut pentru țară. Alexandru și Ion – diplomați, iar Iacob – militar, general în cele din urmă.
Ion Lahovay, ministru de externe al României s-a căsătorit cu Emma Mavrocordat. Din unirea acestor două familii s-a născut la 28 ianuarie 1889 la București – Martha Lahovary. Am zis din unirea acestor familii pentru ca Martha a mostenit tot ce era mai bun și mai important de la ambele neamuri ( tradiția, perseverența și prezența de spirit de la Mavrocordați, rafinamentul, erudiția și eleganța de la Lahovăreni) Știm cu toții că la începutul secolului XX, Martha, devenită între timp Bibescu, era una dintre cele mai influente, cultivate, adulate, dorite, respectate, nobile și așa mai departe femei din Europa. Influența sa depășea clar posibilitățile si relațiile unor familii boierești din Valahia sau Moldova. Concura regalitatea europeană. Chiar și prințul moștenitor Wilhelm al Germaniei se îndrăgostise de ea.
- Marta Bibescu
Martha și Valentin s-au căsătorit în 1905. Ea avea doar 16 ani iar el 25. Se cunoscuseră în 1904 și pentru puțină vreme a urmat o iubire nebună între ei. Flacăra dragostei s-a stins destul de brusc. Au rămas însă căsătoriți și în anii ce au urmat. Câțiva ani mai târziu, Martha scria în jurnalul său: “A da o virgină pe mâna unui bărbat, este ca și cum ai da o vioară Stradivarius unei maimuțe“. Totuși, în scurtele perioade petrecute în țară, unul din locurile favorite ale cuplului Bibescu era Castelul de la Comarnic.
- Martha si George Valentin Bibescu la Posada
Castelul a fost o destinație favorită a casei Bibeștilor până în preajma primului război mondial. După aceea, ușile s-au închis, obloanele au fost trase si o tăcere tristă s-a așezat peste loc. Din când în când, câte un Bibescu desfăcea lacătele, dar din ce în ce mai rar. De câteva ori au revenit aici în anii ’20 chiar și Valentin și Martha. În vremea celui de-al doilea război mondial, castelul a fost ocupat provizoriu de armata germană. În 1950 acesta ia foc și este distrus parțial. Totuși, ulterior clădirile sunt refăcute, intrând în cele din urmă sub administrația Muzeului Peleș. Autoritățile comuniste i-au dat la un moment dat o folosință tipică – tabără. În anii ’70 – ’80, castelul a fost folosit ca și depozit pentru multe obiecte și colecții ale Castelului Peleș. Acesta din urmă devenise imobil de protocol. Astăzi are funcția tot de depozit. Din păcate nu se vizitează. Eu personal cred că un muzeu al marilor familii boierești ar da grozav de bine aici. Evident, dacă dispare prapădul ăla de lângă el.
Nu știu în ce stil arhitectonic este construit Castelul Bibescu. Nu mă pricep. Dar este pus într-un parc mare bine îngrijit și frumos structurat.
În 1996 intră într-un fel în circuitul turistic. Într-o construcție comunistă de lângă (nu știu când a fost construită) se deschide Muzeul Cinegetic de la Posada. Al doilea muzeu dedicat vânătoarei din România. A mai fost unul în anii ’30 în parcul Carol care a ars cu totul și definitiv.
V-ați plictisit?
Nu??? 🙂
Atunci să mergem mai departe și cu ocazia asta schimbăm și registrul
Muzeul Cinegetic de la Posada
Preambul:
Karl Maria von Weber zice:
Nu este pe lume plăcere mai mare
Decât vânătoarea cu jocuri zglobii
În sunet de cornuri să treci prin zăvoaie
S-alergi cărprioare prin văi şi câmpii
Cristi Pitulice îi răspune:
E, să mori tu!
Muzeul ăsta este o secție a muzeului Peleș și este dedicat vânătorii și vânatului. Deci vânatului, nu animalelor.
După parerea mea, vânatul este rezultatul interacțiunii dintre un glonț și un animal nevinovat și fără apărare. Motivația actuală acesui sport este probabil acea chestie ancestrală a bărbaților de a-și dovedi ei între ei care o are mai mare (pușca și cureaua lată)…dar mă rog… să trecem mai departe.
Muzeul este structurat pe 2 nivele. Parter – cu numeroase exponate de coarne de cerb, de ciută, blănuri de urs, de zimbru, niște scene, unele chiar frumoase și realiste, cu viața în codru (nu, Toma Alimoș nu era împăiat) – sunt diorame cu mistreti, cu pisică sălbatică, cu râși – foarte tare, cu urși, cu un cerb și o dioramă cu păsări. Iată niste poze.
Am intrat, am plătit, iar un domn amabil și zâmbitor ne spune: “Intrați aici în dreapta, urmați săgeața și ajungeți tot aici”. PAM! PAM! Zis si făcut. În 30 de minute am lichidat parterul ce include vreo 200 de resturi animaliere lichidate de alții. La parter este expusă o blană de zimbru – gigaaaaanticăăă – cred că domnul zimbru avea peste o tonă în viu, dar și foarte multe trofee de cerb – coarnele. Și astea sunt foarte interesante. Eu am trăit cu ideea că domnii cerbi au sucombat de bătrânețe… :D. După treaba cu coarnele apare expoziția de blănuri de urși. Vreo 30 la număr dintre care două foarte mari. Tot timpul m-am întrebat de ce dracu’ au pus la blana de urs volănașe de mătase verde….
Cam pe la jumătatea expoziției este o mică colecție de unelte de vânătoare ce a aparținut lui Mihail Sadoveanu. Un fel de Adrian Năstase al anilor ’50. În ultima parte a expozitiei de la parter sunt expuse arme de vânătoare și alte câteva unelte specifice aceste îndeletniciri după care ca încheiere este o expoziție cu păsăret împăiat. Nu m-am regăsit pe acolo… Chiar înainte de ieșire este un tabel absolut aberant cu numărul optim de iepuri în România…Nu vă recomand să il citiți. Creierul meu a dat “system error” cam vreo 2 minute după aia…
Pentru că afară ploua și până la Piatra Craiului mai era ceva de mers, am zis să vizităm și etajul. Etajul este recent construit. Este nou nouț. Expoziția este foarte aerisită dar și mai sărăcuță decât cea de jos. Aici două lucruri mi-au atras atenția. O dioramă din Delta Dunării bine realizată – există o cameră dedicată deltei, dar și o dioramă cu lupi de tot râsul. Ăla care i-a împăiat cred ca era beat rupt când a executat operațiunea. Lupii seamănă cu orice altceva numai cu lup nu.
Treaba cea mai odioasă aici la etaj sunt citatele absolut aberante despre vânătoare și economie și alte sforăituri din astea complet comuniste și de prost gust. Eu, zău, aș fi lăsat peretele alb.
Nu m-am prins de ce la un muzeu cinegetic pe jos trebuie să fie parchet polonez și balustrada să fie din inox, dar una peste alta a fost o experiență interesantă, utilă creierului și intelectului și hai și plăcută.
A meritat pe deplin cei 10,00 lei dați.
Programul în care puteţi vizită muzeul este:
Miercuri-Duminică: 9-17
Luni, Marţi: Închis
Muzeul are parcare și pentru autocare, deci grupurile sunt binevenite.
Timp de vizitare: o oră.
La intrare, de unde se ia biletul exista un mic loc cu diverse suveniruri care se pot cumpăra. Foarte subțirel. Din păcate nu au nimic gen album, sau o istorie a vânătorii, sau o carte legată de ceva anume din sfera asta. Pesemne vânătorii nu sunt prea interesați de citit.
Să aveți spor la vizitat!
Lucruri bune de citit despre Bibești mai găsiți aici: http://lectiadeistorie.wordpress.com/
